Un vant sprinten ma impingea de la spate, in vreme ce ma plimbam pe malul lacului. Valurile, de un verzui inchis, se spargeau, pulverizandu-se in aer, iar felul in care cadea lumina soarelui scoatea in evidenta colina inverzita, pe fondul usor maroniu al nisipului plajei. Intregul tablou imi invita gandul sa rataceasca in voie.
Dupa o vreme, o usoara senzatie de durere in glezne mi-a spus ca este cazul sa fac cale intoarsa. Infruntand valul din fata, cu capul in pamant, uneori, am observat ca recentele urme ale pasilor mei se diminuau pe nisipul ud. Iar cand am ajuns la locul de unde plecasem, vantul le stersese deja, complet.
Am urcat la jumatatea colinei si m-am oprit, rezemat de un falnic stejar intunecat. Privind prin crengile lui, vedeam acum tabloul dintr-un alt unghi, si-n mine au inceput sa navaleasca intrebari.
Sunt, oare, zilele vietii mele la fel ca multe dintre aceste urme de pasi? Are viata mea impact asupra altor vieti, tot atat cat pasii mi-au lasat urme pe nisipul de pe plaja? Isi va aminti cineva de mine? Va ramane vreo urma de-a mea in viata altora?
Uitat. Ce gand razlet! Ati vrea sa fiti uitati? Puteti suporta gandul ca sunteti o urma de pasi, care s-a sters?
Dati-mi voie sa va asigur ca veti exista in inima celor care va iubesc.
Alexandru
